Orbul orbitor

 

  

La fiecare apariţie a ei ne secţionăm ochii pentru ca mai apoi să-i modelăm cu un nou contur, folosind incisivii, caninii şi tot ceea ce mai deţinem între mandibulă şi maxilarul superior.

O aşteptăm în fiecare seară cu sufletul şi linguriţa la gură, cu întunericul scurgîndu-se din noi ca o fiară pe lîngă ziduri, pîndindu-ne unii pe alţii cu viclenie. Aşteptăm să muşcăm din ea de parcă ar fi acel fruct interzis care ne-a mai alungat şi altă dată de aici.

Luna se hrăneşte din lamele cuţitelor noastre, strălucindu-şi lăcomia albastră pe furiş, lăsîndu-ne mai orbi şi mai înfometaţi în fiecare lună.

Sector de cer

 

 

Obiectele care stau deasupra noastră fac împreună cu cerul acelaşi tip de desen cu care globurile ies din bradul de Crăciun sau mîinile de înecat ne întîmpină din valuri. Cerul e la rîndul lui un obiect imens, în care mulţi dintre noi îşi pun visele, îl agită cu încrederea oarbă şi apoi asteaptă să vadă ce le oferă loteria zilnică.

Obiectele pe sub care trecem nemişcaţi în fiecare zi, stau deasupra, avide de imaginea noastră trecătoare la care să poată reflecta cu conştiinciozitatea unei fracţiuni imense de secundă. Pe cît de aparent scurte sînt întîlnirile noastre, pe atît de adînc este înscrisă în substanţa lor trecerea vremelnică. Între asfaltul gravat cu pete de ulei de motor şi clemele de prins rufe plutim cu viteza lenei de duminică. Oboseala cu care păşim e acea lume aflată între zăpada gri de griji şi ţurţurii înnegriţi de gîndurile cu care ne luăm în serios.

Statistic, se poate spune că de cele mai multe ori rămînem cu ochii în soare, dar pentru cerul înstelat de deasupra mea, merită.

secţia proză

Creierul este de obicei împărţit în două emisfere: emisfera stîngă şi emisfera dreaptă; se poate întîmpla şi invers, dar nu are rost să ne complicăm degeaba cu excepţii.

Se întîmplă adesea ca una din emisfere să pună stăpînire pe cealaltă, să o facă să spună lucruri, să-i întunece minţile, ba chiar să o facă să creadă că deţine întregul control.

La ferestrele fiecăreia dintre emisfere ies la răsărit oameni cu arme albe care zgîrie cu paşii lor în substanţa cenuşie de prin apartamentele cerebrale trasee pentru a se putea apăra de uitătura piezişă a vecinului de cutie craniană. Armele nu le folosesc la nimic, le folosesc doar ca să se ameninţe prosteşte şi să piardă astfel timpul. După asta, obosiţi, se intorc in văgăunile lor cu ferestre blindate şi nu mai fac nimic restul zilei.

De fapt, de cele mai multe ori sărbătorim victorii la secţia proză, închidem ferestrele şi ne dăm peste cap în interiorul unui vid exploziv, trasat perfect cu graniţe şi tot tacîmul.

Smaranda şi tubul cinescopic

 

 

Smaranda bea de stinge în spatele usilor închise. Se priveste mută în oglindă şi caută să-şi pieptene cu atenţie furnicile de pe retină, după care îşi declară dragostea faţă de natură şi oameni. Pierdută între spiţele biciclelor, îşi caută punctele de reper cu care poate sprijini arhitectura amplă a gesturilor cu care crede că guvernează o lume care nu există.

Smaranda iese uneori pe furiş, deghizată in Gloria, să vadă cum se scurg picaturile de noroi prin burlane sparte, să omagieze mugurii pomilor din ianuarie sau să paşească peste cadavre. Atunci, începe să sculpteze cu frenezie în tencuială, să-şi scrie numele cu creion chimic pe spatele cîinilor vagabonzi sau să cînte 4'33'' de John Cage în gura mare, cu un tremolo de bas consacrat.

Smaranda a fost împiedicată de părinţi să crească, sub amenintarea cu interzicerea televizorului, aşa că s-a dezvoltat ca bonsai într-o umbrelă verde. Smaranda iubeşte, Smaranda există; Smaranda s-a nascut alaltăieri; iubiţi smaranda, că vă luăm televizoarele!

păsările din gînd

 

 

 

 

 

 

Pe strada Triumfului se găsesc adesea pe lîngă gropile din asfalt şi cablurile cu care orizontul este legat de lucrurile cele mai pămînteşti şi păsări. Nu s-ar zice că sînt tocmai păsările cu care sîntem obişnuiţi. Păsările de aici sînt nişte animale transparente mari, cu ochi negri prinşi cu bretele între ei, degustatoare de muzica fină şi cafea cu lapte, dar ceea ce le face să difere de regnul păsăresc obişnuit este dragostea lor faţă de macaragiul Raskolnikov, un tînăr entuziast, student la arheologie marină care îşi face aici stagiatura.

Dragostea păsărilor faţă de studentul nostru - pentru că e al nostru, chiar daca nu pare – face ca cerul secţionat de braţul macaralei arheologice să se umple cu aripi şi ciocuri, mai ales cînd Raskolnikov iese să-şi admire soarele pe puntea macaralei. Atunci păsările se transformă în scafandri ai aerului înroşit, plonjeaza în tăcere alegînd cu atenţie fiecare rază de soare pe care să poată aluneca pentru a-l putea înveli pe Raskolnikov şi macaraua lui într-o haină vie, cu milioane de aripi calde pe post de ochiuri de ţesătură transparentă.

Strada Triumfului începe şi se termină foarte repede; de fapt strada este doar un colţ, aşa că s-ar putea să fi trecut adesea pe lîngă ea fără să o vedeţi.

intoarcere statica

 

 

 

 

  

Cosmonautul Vladimir este cel mai destoinic şi singurul cosmonaut al municipiului nostru. Pentru el s-au strîns vipurile, căpeteniile şi portarii împreună cu animalele lor de companie şi au ţinut un sfat-monstru de 3 zile şi trei nopti, de-au crăpat scaunele ascultîndu-i certîndu-se pe tema galaxiei în care să fie trimis cosmonautul Vladimir şi nava sa, care funcţionează cu baterii de şase volţi şi aparat de sudură "Doina". Cînd în sfîrşit s-au decis, au luat automobilul unicat 2d al municipiului, şi-au facut  şi ei vînt in Nirvana şi astfel l-au putut lua pe cosmonautul Vladimir direct de-acasă şi urca în structura sa mobilă care apoi a sfidat cerul şi încă îl mai sfidează uneori, în timpul liber.

Decizia fiind deja luată, cosmonautul Vladimir şi-a făcut la rindul său vînt după ce a transpirat la bordul navei imprevizibile, care a ajuns în final pe cu totul altă planetă decît cea căutată temeinic în prealabil. Planeta galbenă ancorată cu şuruburi de propria ei suprafaţă nu era cea mai primitoare dintre lumi pentru cosmonautul Vladimir, aşa că acesta s-a aşezat pe scaunul tăcerii triste şi a început să se gîndească pînă la venirea iernii la gubernia noastră superbă, cu parcuri pentru copii, cu jucării fantomatice din beton, cu automobile abandonate şi păsări ale căror inimi ocupă întreg spaţiul pe care în mod obişnuit l-ar ocupa alte banale organe interne. Dar despre asta altă data...

senzaţia de spatiu, nr. 2

Intraţi, sînteţi bineveniţi, deşi e cam frig pe la noi. Ne-am îmbrăcat mai gros azi, ne-am pus mai multe straturi de zugraveală; vă întîmpinăm cu muşchi si ziduri, cu ceaţă caldă şi animale din alabastru. Putem să ne îmbrăţişăm printre cărămizi sau să mîngîiem pisicile care tac peste ultima haină din beton. Aşezaţi-vă liniştiţi, sorbiţi supa de comete, scrieţi poveşti pentru adormit oameni obişnuiţi, dar cu iarba ştiţi ce trebuie să nu faceţi, pentru că altfel va trebui să deschidem borcanul cu esenţa lucrului in sine.

two suns in the sunset

 

 

Am descoperit formula matematică albastră a deplasării sorilor. Sorii sînt aceiaşi: unul mai jos, obosit de atîtea reveniri şi celalalt şi mai jos, încălzit la tălpile pamîntului.

Şi lumina e aceeaşi, înnăbuşită, căzută printre pietrele din pavaj, autodistrugătoare, oglindă a şoaptelor care ne deschid ochii la fiecare apus.

De obicei totul e diferit, dar se mai întîmplă şi minuni.

singurătatea apei

 In seara aceea apa scrîşnea din roţile dinţate, în seara aceea timpul locuia într-o cameră cu şase ferestre şi volan din plastic, în seara aceea ne scoteam pălăriile plîngînde lingă carburatoare şi treceam, ştergîndu-ne nasul în oglindă. Incepînd cu seara aceea, plecarea nu a mai fost ce va fi, din seara aceea sanctificăm repausul zilnic, lîngă lacuri cu apă proaspăt nemişcată.

pleoapele au aplaudat, nr. 3

Poarta şcolii de scrimă contemporană mistică.

Rubrică meteo pentru eternitate.

Consacrarea bate la uşă minut cu minut.

 90% deschis.