Hingheri în lesă

  Casa talentatului hingher hindus se mişca cu 360 de secunde la pătrat pe secundă. În ea locuiau patru scaune roşii sudate între ele, precum şi de pardoseala metalică, un efluviu şi o bormaşină de cristal. Nu, nu Swarowski.

  Pe înserat, la alinierea planetelor şi a altor lucruri, atunci cînd în creierul hingherului, cutremurat de ciocnirile ideilor de peste zi se face un binemeritat întuneric, casa îşi mişcă în sens opus corpul voluptuos, începînd călătoria spre visul lichid cu care se hrăneşte rigola aleii dintre emisferele mai sus amintitului creier.

  În momentul în care începe călătoria inversă, casa tace ameninţător, oprită cu zero secunde cubice la pătrat pe secundă, cu ochii hingherului întorşi către cele şase sectoare ale creierului său plin cu prejudecăţi şi balast. Oprirea face ca din inima locatarilor să crească zeci de eucalipipţi care urmează să se ofilească într-o clipită.

Excepţie fac scaunele roşii care înfloresc şi rîd.

Clepsidra înfundată

Înainte de lăsarea lunii noi sau de decolarea soarelui vechi, timpul se împarte la 12 şi se înghesuie într-o clepsidră uriaşă ca într-un storcător de fructe. Există un moment de graţie în care păsările gustă cîte douăsprezece din timpul care rămîne pe pereţii clepsidrei, îşi ling ciocurile ascuţite cu care sfărîmă grăunţele de nisip în timpul programului, iar apoi işi continuă mişcările oscilant-ezitante cu care pîndesc noile secunde de devorat.

Timpul reuşeşte să iasă din încurcătură de fiecare dată, cu toată pînda păsăretului de pradă.

Incendiu moale

Acoperişurile ard in noapte ca nişte păsări negre  aprinse  de dorinţa de a se scufunda în fum.  Clădirile sînt aceleaşi nave părăsite care navighează prin asfaltul topit, iar faruri  mute însoţesc cîntecele marinarilor absenţi. Putem să privim norii din submarinele moi ale paturilor noastre, sau să deschidem ferestrele prin care visele să ne gîdile noile copilării.

Jocurile cu plierea norilor albaştri le făceam si la gradiniţă, dar acolo doar soarele incălzea norii. Niciodată nu se petrecea invers.

When we grew up and went to school

Conform tuturor aparenţelor, şcoala s-a cam terminat. De tot, adică.

Cîinele de lapte

Gurile de aerisire sorb laptele cîinelui şi ne dau cabluri cu care să ne ancorăm realitatea. Citim printre garaje posibile scăpări din arhitectură, eventuale găuri albe lichide, umplute cu vegetaţie şi uitare de sine, apărate de trecători cu plase solide şi lacăte indestructibile.

Trec automobile cu faruri in ceaţă, ascultători de folclor folosesc grătarul de făcut mici, dar cîinele nu se teme, e legat de libertate fără să folosească realitatea sau visul.

Pixel alb lîngă pixel negru

 

Cîinii nu mai muşcă din pietre vara asta, degustă doar cu tălpile negre şi pufoase cerul prin care se plimbă macarale dansatoare de tangouri. Umbrele se scurg din ferestre apasîndu-ne dinţii, udîndu-ne umerii cu nori. 

Avem blănuri vara asta, săpăm cu deşteptătoarele în tîmplele întunericului, ţintim cu privirea soarele gri.

Tăcere penibilă

Tăcerea nu începe cu un zîmbet, nu este luminată cu un răsărit fascinant. Tăcerea vine ca un gaz lacrimogen pus in dreptul vorbelor, ca un cablu de televiziune peste ochii istoriei. Tăcerea e şi penibilă uneori.

Prelucrat la cald - nr.3

Zürich, Spiegelgasse

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADAdADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADADADADADADADADA

DADADADADADADA

Timpul ca timp pierdut

Timpul îţi intră pe o uşă şi îţi iese pe nas; timpul e o definiţie a unui zeu inexistent, a ceea ce va fi, dar a fost deja, un pom fructifer care fructifică o ocazie ocazională, o autostradă a enumerării tîmpite, un abator al clipelor despre care nimeni nu ştie cum au trecut.

Timpul e un post de radio pirat care se ascultă pe sine însuşi, pe o lungime de undă foarte lungă. Timpul e un castel, căruia o castelană uitucă i-a pierdut cheile la discoteca sătească.

In interiorul timpului curge sînge de ruină, scîrţîie balamaua pleoapei, se aude cum pocneşte vopseaua proaspătă, se simte cum se împute treaba.

Un tramvai numit criză

Să construim o catastrofă de calitate prin solidaritate! 

Adică împreună.

Antrenament şi consecvenţă

Eugen Spulber e constructor şi practică de două ori pe săptamînă sport de performanţă in faţa blocului. Are vecini de calitate superioară  care îl aclamă de la ferestre, admiratoare care îi aruncă flori şi îi smulg autografe. Aleargă de colo-colo agitat, işi duce mîna la buzunarul drept, zîmbeşte după ce a gasit cheile, se scarpină în nas crezînd că nu îl vede nimeni, işi scutură de matreaţă puloverul cu o atitudine demnă şi intră pe casa scărilor, unde dă de prietenul său cel mai bun – Decebal Otrepea, un sedentar dinamic care se antrenează calcindu-şi rufele fără incetare şi numarîndu-şi zilele pînă la salar.

Azi Decebal s-a ars cu fierul de călcat la mîna dreaptă, aşa că a trebuit să-i fie amputată din cot şi înlocuită cu mîna stîngă. Spulber cîntă o romanţă la acordeonul mamei care l-a oprit în casă, l-a pus sa dea cu aspiratorul şi să mănînce tot din farfurie.

Niciodata jocul de şah si băutul de spirt în faţa blocului nu vor mai fi ce au fost!

Contrabasul din inimă

Muzicianul de jazz se naşte cu un contrabas în inimă, aşa cum medicul se naşte fără nici o problemă cu bisturiul în venă. Şoferii de taxi de nasc cu o mînă pe aparatul de taxat, iar cofetarii au pe lîngă doi dinţi de lapte, urme de frişcă în jurul gurii atunci cînd li se taie cordonul ombilical.

Arhitecţii se nasc cu cel puţin o casă la creier şi cu ochii pe liniile plictisitor de  drepte.

Aşa cum totul e acolo încă de la început sau nu e nimic de fapt, există şi dorinta de explorare a cunoscutului sau de retragere în interiorul propriului gol spiralat în incercarea disperată de a găsi un contrabas sau o pereche nouă de ochelari cu care să putem vedea puţin mai altfel lumea.

Probabil că privitul în interior se face printr-un sistem foarte complicat de oglinzi sau cu ajutorul unor ochi care nu sînt altceva decît meteoriţi care urmează aceleaşi traiectorii de aterizare imprevizibile şi derutante.

Fascinant este exact interesul pe care îl suscită reflexia în nimic.

Simetrie în oglindă

Simetria se compune dintr-o linie suficient de lungă, o oglindă parfumată,  unsprezece perechi de cercei  dintre care ultimele două desperecheate, o pîine cu unt si marmeladă şi voinţa de a trăi.

Şansele ca simetria să vă surprindă sînt practic  nule, pentru că ea nu a fost văzută decît de către un pictor orb şi de către un compozitor de marşuri mortuare, surd din născare. Deodată.

Pentru că simetria nu a fost vazută, ea nu poate să existe ca amintire. Simetria se lasă fotografiată fără să ştie şi fără să ştim şi ne surprinde de dincolo de hîrtie sau ecran ca un Iepure de Mai, capabil să bea la nesfîrşit ora ceaiului, în timp ce zeci de homari dansează un cadril retoric.

Simetria este surprinsă la rîndul ei de propria existenţă, atît de surprinsă încît se ascunde după ceruri, haine colorate şi păsări eclipsate de avioane.

Ce putem face cu ea, decît să o acceptăm ca pe un prim sau ultim val, care scrie cu forma lui limita dintre realitate şi ceea ce ar putea sa fie?

Aşteptarea în fugă

 

Munca noastră este aşteptarea. Din banca albastră aşteptăm înălţarea sau căderea.

Sîntem megastarurile aşteptării pripite.  In aşteptare ştim să măsurăm timpul  care ne străpunge în aparenţă corpul  cu  liniare care au măsurat şi viteza întunericului  cu care a crescut polidinamosteaua roşie pe cer acum 20deanicînd încă Ionuţ nu exista în forma lui de copil care învaţă azi cum se aşteaptă cuviincios iepuraşul sau aratul.  Am învăţat aşteptarea în fugă, ocolind gîndul posibilului eveniment, evitînd ţinta, evitînd-o cu curaj, chiar.

Munca noastră este bifarea evenimentului aşteptat pentru ca să putem începeonouăaşteptare. Reperul are doar rolul de a ramifica aşteptarea in presupuse posibilităţi.

Hai polisteauadinamo!

Templul

  

 Am ajuns cu toţii..Templul lui Poseidon e aici. 

Scara de incendiu şi flacăra veşnic aprinsă vă aşteptau, dragii mei copaci.

gard viu spre Poseidon

 

  

  

  

  

  

  

În drum spre casă, spre templul lui Poseidon, sau spre cîmpul minat unde lucrează, am întălnit şi situaţia neplăcută în care drumul începe fără dreptul, sau chiar fără drum, dar de obicei perspectivele se deschid pînă la contopirea pasului cu orizontul. Pentru a nu se pierde în infinit, păstrează un respect deosebit zidurilor cu care se ajută să avanseze repede spre absolut şi totusi să ramînă la un nivel de resemnare calmă. De partea cealată a gardurilor se află echilibrul şi hrana rece de la ora unu, butonul de power şi o clădire albastră, ramasă pe drumuri. Luptele cu duşmanii de drum care îl urmaresc îl fac uneori să se arunce pe vîrfuri de cealaltă parte a gardului sau a pămîntului verde, în cazul in care este învins.

Pacea şi-o găseşte la vremea topiturii cu cer de plumb. Rădăcinile lui vor fi ajuns atunci să se contopească înţelept cu mijlocul centralei de imaginat trasee, aşa că işi poate permite să protejeze linia de beton care duce spre templul lui Poseidon.

Zăpada

 

Oraşul meu in două dimensiuni, acoperit de un covor de zăpadă, alăptând vestitorii verzi de aşteptare.

Eşec in blue

 

 

  

  

Pasiunea ei este să vadă timpul trecînd. Balena albă are gene lungi si albastre cu care ne bate la uşă în fiecare zi, înainte de a ne goli frigiderele viselor.

Balena albă este foarte originală, şi foarte străină de lumea noastră – se găseşte doar într-un singur exemplar. Citoplasmaticul cetaceu are un singur dinte mic si cariat pe care îl spală cu cerneluri special aduse cu prăbuşinde avioane de vînătoare . Alba balenă se hrăneşte cu vise şi firimituri de mămăligă cu caviar. Bea şampanie la dejun şi scrie texte cu tentă soft-erotică pentru a se autoimpresiona, după care se reproduce prin clonare odată la 0,03 secunde şi apoi se sinucide prin împungere cu acul unei maşini de cusut germane pentru a ramîne unic exemplar şi moştenitor legitim.

Mama mamiferelor marine se scurge neîncetat printr-o pîlnie din beton şi aşteaptă cu un calm isteric revelionul 2012-2013, anul 2013 fiind primul an al balenei din horoscopul mayaş şi nu numai.

Orbul orbitor

 

  

La fiecare apariţie a ei ne secţionăm ochii pentru ca mai apoi să-i modelăm cu un nou contur, folosind incisivii, caninii şi tot ceea ce mai deţinem între mandibulă şi maxilarul superior.

O aşteptăm în fiecare seară cu sufletul şi linguriţa la gură, cu întunericul scurgîndu-se din noi ca o fiară pe lîngă ziduri, pîndindu-ne unii pe alţii cu viclenie. Aşteptăm să muşcăm din ea de parcă ar fi acel fruct interzis care ne-a mai alungat şi altă dată de aici.

Luna se hrăneşte din lamele cuţitelor noastre, strălucindu-şi lăcomia albastră pe furiş, lăsîndu-ne mai orbi şi mai înfometaţi în fiecare lună.

Sector de cer

 

 

Obiectele care stau deasupra noastră fac împreună cu cerul acelaşi tip de desen cu care globurile ies din bradul de Crăciun sau mîinile de înecat ne întîmpină din valuri. Cerul e la rîndul lui un obiect imens, în care mulţi dintre noi îşi pun visele, îl agită cu încrederea oarbă şi apoi asteaptă să vadă ce le oferă loteria zilnică.

Obiectele pe sub care trecem nemişcaţi în fiecare zi, stau deasupra, avide de imaginea noastră trecătoare la care să poată reflecta cu conştiinciozitatea unei fracţiuni imense de secundă. Pe cît de aparent scurte sînt întîlnirile noastre, pe atît de adînc este înscrisă în substanţa lor trecerea vremelnică. Între asfaltul gravat cu pete de ulei de motor şi clemele de prins rufe plutim cu viteza lenei de duminică. Oboseala cu care păşim e acea lume aflată între zăpada gri de griji şi ţurţurii înnegriţi de gîndurile cu care ne luăm în serios.

Statistic, se poate spune că de cele mai multe ori rămînem cu ochii în soare, dar pentru cerul înstelat de deasupra mea, merită.

secţia proză

Creierul este de obicei împărţit în două emisfere: emisfera stîngă şi emisfera dreaptă; se poate întîmpla şi invers, dar nu are rost să ne complicăm degeaba cu excepţii.

Se întîmplă adesea ca una din emisfere să pună stăpînire pe cealaltă, să o facă să spună lucruri, să-i întunece minţile, ba chiar să o facă să creadă că deţine întregul control.

La ferestrele fiecăreia dintre emisfere ies la răsărit oameni cu arme albe care zgîrie cu paşii lor în substanţa cenuşie de prin apartamentele cerebrale trasee pentru a se putea apăra de uitătura piezişă a vecinului de cutie craniană. Armele nu le folosesc la nimic, le folosesc doar ca să se ameninţe prosteşte şi să piardă astfel timpul. După asta, obosiţi, se intorc in văgăunile lor cu ferestre blindate şi nu mai fac nimic restul zilei.

De fapt, de cele mai multe ori sărbătorim victorii la secţia proză, închidem ferestrele şi ne dăm peste cap în interiorul unui vid exploziv, trasat perfect cu graniţe şi tot tacîmul.

Smaranda şi tubul cinescopic

 

 

Smaranda bea de stinge în spatele usilor închise. Se priveste mută în oglindă şi caută să-şi pieptene cu atenţie furnicile de pe retină, după care îşi declară dragostea faţă de natură şi oameni. Pierdută între spiţele biciclelor, îşi caută punctele de reper cu care poate sprijini arhitectura amplă a gesturilor cu care crede că guvernează o lume care nu există.

Smaranda iese uneori pe furiş, deghizată in Gloria, să vadă cum se scurg picaturile de noroi prin burlane sparte, să omagieze mugurii pomilor din ianuarie sau să paşească peste cadavre. Atunci, începe să sculpteze cu frenezie în tencuială, să-şi scrie numele cu creion chimic pe spatele cîinilor vagabonzi sau să cînte 4'33'' de John Cage în gura mare, cu un tremolo de bas consacrat.

Smaranda a fost împiedicată de părinţi să crească, sub amenintarea cu interzicerea televizorului, aşa că s-a dezvoltat ca bonsai într-o umbrelă verde. Smaranda iubeşte, Smaranda există; Smaranda s-a nascut alaltăieri; iubiţi smaranda, că vă luăm televizoarele!