Smaranda şi tubul cinescopic

 

 

Smaranda bea de stinge în spatele usilor închise. Se priveste mută în oglindă şi caută să-şi pieptene cu atenţie furnicile de pe retină, după care îşi declară dragostea faţă de natură şi oameni. Pierdută între spiţele biciclelor, îşi caută punctele de reper cu care poate sprijini arhitectura amplă a gesturilor cu care crede că guvernează o lume care nu există.

Smaranda iese uneori pe furiş, deghizată in Gloria, să vadă cum se scurg picaturile de noroi prin burlane sparte, să omagieze mugurii pomilor din ianuarie sau să paşească peste cadavre. Atunci, începe să sculpteze cu frenezie în tencuială, să-şi scrie numele cu creion chimic pe spatele cîinilor vagabonzi sau să cînte 4'33'' de John Cage în gura mare, cu un tremolo de bas consacrat.

Smaranda a fost împiedicată de părinţi să crească, sub amenintarea cu interzicerea televizorului, aşa că s-a dezvoltat ca bonsai într-o umbrelă verde. Smaranda iubeşte, Smaranda există; Smaranda s-a nascut alaltăieri; iubiţi smaranda, că vă luăm televizoarele!