Contrabasul din inimă

Muzicianul de jazz se naşte cu un contrabas în inimă, aşa cum medicul se naşte fără nici o problemă cu bisturiul în venă. Şoferii de taxi de nasc cu o mînă pe aparatul de taxat, iar cofetarii au pe lîngă doi dinţi de lapte, urme de frişcă în jurul gurii atunci cînd li se taie cordonul ombilical.

Arhitecţii se nasc cu cel puţin o casă la creier şi cu ochii pe liniile plictisitor de  drepte.

Aşa cum totul e acolo încă de la început sau nu e nimic de fapt, există şi dorinta de explorare a cunoscutului sau de retragere în interiorul propriului gol spiralat în incercarea disperată de a găsi un contrabas sau o pereche nouă de ochelari cu care să putem vedea puţin mai altfel lumea.

Probabil că privitul în interior se face printr-un sistem foarte complicat de oglinzi sau cu ajutorul unor ochi care nu sînt altceva decît meteoriţi care urmează aceleaşi traiectorii de aterizare imprevizibile şi derutante.

Fascinant este exact interesul pe care îl suscită reflexia în nimic.

Simetrie în oglindă

Simetria se compune dintr-o linie suficient de lungă, o oglindă parfumată,  unsprezece perechi de cercei  dintre care ultimele două desperecheate, o pîine cu unt si marmeladă şi voinţa de a trăi.

Şansele ca simetria să vă surprindă sînt practic  nule, pentru că ea nu a fost văzută decît de către un pictor orb şi de către un compozitor de marşuri mortuare, surd din născare. Deodată.

Pentru că simetria nu a fost vazută, ea nu poate să existe ca amintire. Simetria se lasă fotografiată fără să ştie şi fără să ştim şi ne surprinde de dincolo de hîrtie sau ecran ca un Iepure de Mai, capabil să bea la nesfîrşit ora ceaiului, în timp ce zeci de homari dansează un cadril retoric.

Simetria este surprinsă la rîndul ei de propria existenţă, atît de surprinsă încît se ascunde după ceruri, haine colorate şi păsări eclipsate de avioane.

Ce putem face cu ea, decît să o acceptăm ca pe un prim sau ultim val, care scrie cu forma lui limita dintre realitate şi ceea ce ar putea sa fie?