Orbul orbitor

 

  

La fiecare apariţie a ei ne secţionăm ochii pentru ca mai apoi să-i modelăm cu un nou contur, folosind incisivii, caninii şi tot ceea ce mai deţinem între mandibulă şi maxilarul superior.

O aşteptăm în fiecare seară cu sufletul şi linguriţa la gură, cu întunericul scurgîndu-se din noi ca o fiară pe lîngă ziduri, pîndindu-ne unii pe alţii cu viclenie. Aşteptăm să muşcăm din ea de parcă ar fi acel fruct interzis care ne-a mai alungat şi altă dată de aici.

Luna se hrăneşte din lamele cuţitelor noastre, strălucindu-şi lăcomia albastră pe furiş, lăsîndu-ne mai orbi şi mai înfometaţi în fiecare lună.

secţia proză

Creierul este de obicei împărţit în două emisfere: emisfera stîngă şi emisfera dreaptă; se poate întîmpla şi invers, dar nu are rost să ne complicăm degeaba cu excepţii.

Se întîmplă adesea ca una din emisfere să pună stăpînire pe cealaltă, să o facă să spună lucruri, să-i întunece minţile, ba chiar să o facă să creadă că deţine întregul control.

La ferestrele fiecăreia dintre emisfere ies la răsărit oameni cu arme albe care zgîrie cu paşii lor în substanţa cenuşie de prin apartamentele cerebrale trasee pentru a se putea apăra de uitătura piezişă a vecinului de cutie craniană. Armele nu le folosesc la nimic, le folosesc doar ca să se ameninţe prosteşte şi să piardă astfel timpul. După asta, obosiţi, se intorc in văgăunile lor cu ferestre blindate şi nu mai fac nimic restul zilei.

De fapt, de cele mai multe ori sărbătorim victorii la secţia proză, închidem ferestrele şi ne dăm peste cap în interiorul unui vid exploziv, trasat perfect cu graniţe şi tot tacîmul.