Contrabasul din inimă

Muzicianul de jazz se naşte cu un contrabas în inimă, aşa cum medicul se naşte fără nici o problemă cu bisturiul în venă. Şoferii de taxi de nasc cu o mînă pe aparatul de taxat, iar cofetarii au pe lîngă doi dinţi de lapte, urme de frişcă în jurul gurii atunci cînd li se taie cordonul ombilical.

Arhitecţii se nasc cu cel puţin o casă la creier şi cu ochii pe liniile plictisitor de  drepte.

Aşa cum totul e acolo încă de la început sau nu e nimic de fapt, există şi dorinta de explorare a cunoscutului sau de retragere în interiorul propriului gol spiralat în incercarea disperată de a găsi un contrabas sau o pereche nouă de ochelari cu care să putem vedea puţin mai altfel lumea.

Probabil că privitul în interior se face printr-un sistem foarte complicat de oglinzi sau cu ajutorul unor ochi care nu sînt altceva decît meteoriţi care urmează aceleaşi traiectorii de aterizare imprevizibile şi derutante.

Fascinant este exact interesul pe care îl suscită reflexia în nimic.

Simetrie în oglindă

Simetria se compune dintr-o linie suficient de lungă, o oglindă parfumată,  unsprezece perechi de cercei  dintre care ultimele două desperecheate, o pîine cu unt si marmeladă şi voinţa de a trăi.

Şansele ca simetria să vă surprindă sînt practic  nule, pentru că ea nu a fost văzută decît de către un pictor orb şi de către un compozitor de marşuri mortuare, surd din născare. Deodată.

Pentru că simetria nu a fost vazută, ea nu poate să existe ca amintire. Simetria se lasă fotografiată fără să ştie şi fără să ştim şi ne surprinde de dincolo de hîrtie sau ecran ca un Iepure de Mai, capabil să bea la nesfîrşit ora ceaiului, în timp ce zeci de homari dansează un cadril retoric.

Simetria este surprinsă la rîndul ei de propria existenţă, atît de surprinsă încît se ascunde după ceruri, haine colorate şi păsări eclipsate de avioane.

Ce putem face cu ea, decît să o acceptăm ca pe un prim sau ultim val, care scrie cu forma lui limita dintre realitate şi ceea ce ar putea sa fie?

Aşteptarea în fugă

 

Munca noastră este aşteptarea. Din banca albastră aşteptăm înălţarea sau căderea.

Sîntem megastarurile aşteptării pripite.  In aşteptare ştim să măsurăm timpul  care ne străpunge în aparenţă corpul  cu  liniare care au măsurat şi viteza întunericului  cu care a crescut polidinamosteaua roşie pe cer acum 20deanicînd încă Ionuţ nu exista în forma lui de copil care învaţă azi cum se aşteaptă cuviincios iepuraşul sau aratul.  Am învăţat aşteptarea în fugă, ocolind gîndul posibilului eveniment, evitînd ţinta, evitînd-o cu curaj, chiar.

Munca noastră este bifarea evenimentului aşteptat pentru ca să putem începeonouăaşteptare. Reperul are doar rolul de a ramifica aşteptarea in presupuse posibilităţi.

Hai polisteauadinamo!

Templul

  

 Am ajuns cu toţii..Templul lui Poseidon e aici. 

Scara de incendiu şi flacăra veşnic aprinsă vă aşteptau, dragii mei copaci.

gard viu spre Poseidon

 

  

  

  

  

  

  

În drum spre casă, spre templul lui Poseidon, sau spre cîmpul minat unde lucrează, am întălnit şi situaţia neplăcută în care drumul începe fără dreptul, sau chiar fără drum, dar de obicei perspectivele se deschid pînă la contopirea pasului cu orizontul. Pentru a nu se pierde în infinit, păstrează un respect deosebit zidurilor cu care se ajută să avanseze repede spre absolut şi totusi să ramînă la un nivel de resemnare calmă. De partea cealată a gardurilor se află echilibrul şi hrana rece de la ora unu, butonul de power şi o clădire albastră, ramasă pe drumuri. Luptele cu duşmanii de drum care îl urmaresc îl fac uneori să se arunce pe vîrfuri de cealaltă parte a gardului sau a pămîntului verde, în cazul in care este învins.

Pacea şi-o găseşte la vremea topiturii cu cer de plumb. Rădăcinile lui vor fi ajuns atunci să se contopească înţelept cu mijlocul centralei de imaginat trasee, aşa că işi poate permite să protejeze linia de beton care duce spre templul lui Poseidon.