Timpul ca timp pierdut

Timpul îţi intră pe o uşă şi îţi iese pe nas; timpul e o definiţie a unui zeu inexistent, a ceea ce va fi, dar a fost deja, un pom fructifer care fructifică o ocazie ocazională, o autostradă a enumerării tîmpite, un abator al clipelor despre care nimeni nu ştie cum au trecut.

Timpul e un post de radio pirat care se ascultă pe sine însuşi, pe o lungime de undă foarte lungă. Timpul e un castel, căruia o castelană uitucă i-a pierdut cheile la discoteca sătească.

In interiorul timpului curge sînge de ruină, scîrţîie balamaua pleoapei, se aude cum pocneşte vopseaua proaspătă, se simte cum se împute treaba.

Un tramvai numit criză

Să construim o catastrofă de calitate prin solidaritate! 

Adică împreună.

Antrenament şi consecvenţă

Eugen Spulber e constructor şi practică de două ori pe săptamînă sport de performanţă in faţa blocului. Are vecini de calitate superioară  care îl aclamă de la ferestre, admiratoare care îi aruncă flori şi îi smulg autografe. Aleargă de colo-colo agitat, işi duce mîna la buzunarul drept, zîmbeşte după ce a gasit cheile, se scarpină în nas crezînd că nu îl vede nimeni, işi scutură de matreaţă puloverul cu o atitudine demnă şi intră pe casa scărilor, unde dă de prietenul său cel mai bun – Decebal Otrepea, un sedentar dinamic care se antrenează calcindu-şi rufele fără incetare şi numarîndu-şi zilele pînă la salar.

Azi Decebal s-a ars cu fierul de călcat la mîna dreaptă, aşa că a trebuit să-i fie amputată din cot şi înlocuită cu mîna stîngă. Spulber cîntă o romanţă la acordeonul mamei care l-a oprit în casă, l-a pus sa dea cu aspiratorul şi să mănînce tot din farfurie.

Niciodata jocul de şah si băutul de spirt în faţa blocului nu vor mai fi ce au fost!

Contrabasul din inimă

Muzicianul de jazz se naşte cu un contrabas în inimă, aşa cum medicul se naşte fără nici o problemă cu bisturiul în venă. Şoferii de taxi de nasc cu o mînă pe aparatul de taxat, iar cofetarii au pe lîngă doi dinţi de lapte, urme de frişcă în jurul gurii atunci cînd li se taie cordonul ombilical.

Arhitecţii se nasc cu cel puţin o casă la creier şi cu ochii pe liniile plictisitor de  drepte.

Aşa cum totul e acolo încă de la început sau nu e nimic de fapt, există şi dorinta de explorare a cunoscutului sau de retragere în interiorul propriului gol spiralat în incercarea disperată de a găsi un contrabas sau o pereche nouă de ochelari cu care să putem vedea puţin mai altfel lumea.

Probabil că privitul în interior se face printr-un sistem foarte complicat de oglinzi sau cu ajutorul unor ochi care nu sînt altceva decît meteoriţi care urmează aceleaşi traiectorii de aterizare imprevizibile şi derutante.

Fascinant este exact interesul pe care îl suscită reflexia în nimic.

Simetrie în oglindă

Simetria se compune dintr-o linie suficient de lungă, o oglindă parfumată,  unsprezece perechi de cercei  dintre care ultimele două desperecheate, o pîine cu unt si marmeladă şi voinţa de a trăi.

Şansele ca simetria să vă surprindă sînt practic  nule, pentru că ea nu a fost văzută decît de către un pictor orb şi de către un compozitor de marşuri mortuare, surd din născare. Deodată.

Pentru că simetria nu a fost vazută, ea nu poate să existe ca amintire. Simetria se lasă fotografiată fără să ştie şi fără să ştim şi ne surprinde de dincolo de hîrtie sau ecran ca un Iepure de Mai, capabil să bea la nesfîrşit ora ceaiului, în timp ce zeci de homari dansează un cadril retoric.

Simetria este surprinsă la rîndul ei de propria existenţă, atît de surprinsă încît se ascunde după ceruri, haine colorate şi păsări eclipsate de avioane.

Ce putem face cu ea, decît să o acceptăm ca pe un prim sau ultim val, care scrie cu forma lui limita dintre realitate şi ceea ce ar putea sa fie?